anumite timpuri ce se prevăd, dar nu se înlătură, șivoiul ploilor mânioase.
Dar. dincolo de acest zid de case ale malului, pe care-l sfarmă ieșirea spre Dâmbovița a Căii Victoriei, se întinde ceia ce nu e, în București, nici mahala, nici Sfat boieresc, nu are nici petrecerile smerite ale mitocanilor, nici risipa, în gust franțuzesc, a claselor stăpânitoare. De la Calea Griviței pănă la Hôtel de France, — de la care pănă la râu se întind mărețele clădiri ale Casei de Depuneri și Poștei și masivul casei Prager, domnește viața de negoț, puternica viață de bazar a Bucureștilor.
Calea Victoriei înaintează, ducându-se necontenit, fără unghiuri de întrerupere, de cârnire, dar aproape fără perspectiva ce i-ar înzeci frumuseță, între mari clădiri, mai ales cu două rânduri, dar înălțându-se de atâtea ori mult mai sus decât atâta. Aici, după casele boierilor, sânt magazinele, sânt o parte din marile oteluri. Stradele înguste ce se desfac nu cuprind, afară de singura Stradă Regală, foarte scurtă, decât vile și case de locuit, printre care se văd unele școli și clădiri oficiale. Viața politică și culturală e represintată prin Ateneul cu linii antice, strivit azi de un mare otel în beton armat care vămuiește pretențiile indigenilor și străinilor în luxul său trufaș, prin Palatul Regal, de cărămizi, văpsit galben, simplă clădire fără valoare, dar și fără pretenții arhitectonice[1], prin Fundația Universitară a Regelui Carol în față, iar mai jos prin Teatrul, clădit cu vre-o jumătate de veac în urmă, dar crescut mult prin înădirea în anii ultimi a unor spațioase anexe[2].
