gării civilisatoare: mahalaua Teilor și a Icoanei, care, începând prin zidiri nouă, se mântuie între căsuțe bătrânești cu zaplazuri putrede, cu streșina peste ochi mărunți de geamuri, cu gospodari în papuci, gospodine legate la cap și puzderia cânilor răi cari apără de pungașii aruncați pe strade în pripa civilisației avutul unor oameni cari nu pun ușor în mișcare banii strânși cu greutate și bine tăinuiți.
Tăierea Dâmboviței n’a găsit destule puteri și destulă inițiativă pentru ca râpile, prefăcute în strade destul de largi, în „splaiuri», cum li se zice pe urîte table albastre pătate, să ajungă a fi strade locuite, strade străbătute, strade bine pietruite. În sus, spre gară, malul stâng n’are alte podoabe decât o nouă casarmă, în mijlocul unui maidan pe care pănă ieri vuiau minavetele panoramelor, dulapurilor și menageriilor, și spațioasa clădire pătrată, roșie-galbenă, a Imprimeriei Statului[1]. Malul se duce apoi, pe lângă unele case particulare frumoase, către o regiune de căsărmi, de spitale militare, de mici strădițe înguste, unde nu e măcar o mahalà cu bune obiceiuri vechi, ci o țigănie prăfoasă și noroioasă, din care te strecori cât mai iute ca să poți răsufla în larg[2].
În jos, privirile întâlnesc pavilionul de fier al Halei celei mari, cu pivnițele ei adânci, crușite de sânge pe trepte, cu împrejmuirea de deposite de mărfuri ce nu mai încap în cuprinsul de metal. Apoi, pe lângă căsuțe, suite une ori pitoresc pe înălțime, „splaiul» merge să se piardă în regiunea de mahalale pe care am întâlnit-o și înainte: funduri joase cu căsulii urâte, peste care se năpustește, la
