Acum începu gloria Podului Mogoșoaii, peste care trecând, în 1878, oștiri românești învingătoare, ele-i schimbară numele în Calea Victoriei. Boierii începură a-și preface casele, înșirate mai ales de către Șosea, unde arborii schimbau mai mult aierul. Casele unora dintre dânșii, vândute Guvernului sau particularilor, deveniră Academia Bomână, alcătuită cam stângaciu din două gospodării boierești, dintre care una e și ceva mai înaltă decât cealaltă[1], Ministeriul Justiției, proprietate a Academiei, pensionatul călugărițelor francese, unde e școală de multă vreme[2], Legația germană, Liceul Sf. Gheorghe. Puține vechi locuințe păstrară curtea lor de igrasie, coperemântul lor țuguiat, fereștile lor mărunte, așa cum se văd la Casa Moruzi, pe ruinele căreia, mâne, va fi așternut pavagiul unei strade nouă[3]. Gheorghe Vernescu începu cu înălțarea de admirabile palate, pentru boierimea veche sau rouă, și după dânsul cartierul întreg se împodobi cu clădiri mărețe, potrivite cu bogăția. cu mândria proprietarilor și cu aspirațiile moderne ale României și capitalei sale: casele Grădișteanu, Olănescu, Cerchez[4], enorma clădire, făcută din toate materialele, în toate colorile și cu toate stilurile, masiva coroană de suveran oriental, prin care beizadea Grigore Sturdza aduse cel puțin marele serviciu de a distruge un întreg ungher de maghernițe; în sfârșit noua casă Cantacuzino. Pe locul unde, în 1891, se vedea un vechiu arc de triumf uitat, cu stâlpii lui de lemn de pe cari se cojia hârtia poleită, între mici bărbierii și cârciume de sat turcesc, se rotunzește o piață mare. singura în Bucureștii
