în aplicare Regulamentul Organic și care ne iubia pentru primitivitatea noastră patriarhală, cât și pentru anexarea de care ne credea vrednici, făcu în pădure Șoseaua, ca drum, prelungit apoi de Domnii ce urmară după el, pănă la Ploești, și cu boschete de arbori. Înainte se mergea după aier, care era și în livada fiecăruia, pe malul Dâmboviței, pănă la ostrovul Sfântului Elefterie, pănă la Herăstrău, puncte de răcoare umedă și de bogală vegetație băltoasă, așezale „la țară”, departe de margenea risipită a orașului. Lucrul de căpetenie era însă legănatul molatec pe pernele caleștei. O plăcere pe care au găsit-o și în noua primblare, care n’a fost, multă vreme, cercetată decât de oamenii purtați pe sus, și astăzi încă nu e gustată pe cât se cuvine. Între noua „șosea” și oraș se întindea pănă dăunăzi un capăt de mahala, făcut pentru a primi țărani drumeți cu carăle. Dar, cu toată păstrarea vremelnică a acestui ostrov din trecut, Bucureștii erau încheiați în această parte care era să vadă, mult mai tărziu, bizarul amestec de mari case luxoase de toate stilurile, confundate une ori în aceiași clădire, dar în mediu vesel de verdeață, al noului cartier Filipescu[1].
Peste o întreagă jumătate de veac de la Chiselev și îmbunătățirile lui, Dâmbovița, “dulcea” apă cu chefuri rele, întră în sfârșit supt stăpânirea omenească. I se puseră stavile de maluri adânci, săpate în gropile râpei, dar fără altă verdeață decât a buruienilor răpănoase sămănate cu mătreața hârtiilor murdare și a imundițiilor, și poduri de piatră înlocuiră de-asupra râului canalisai vechile podețuri de lemn, cum sânt acelea care se pot vedea și astăzi în Moldova, peste urîta gârlă a Bârladului.
- ↑ S’a adaus frumuseță Șoselei Jianu și noul cartier creat supt primarii din urmă, de la d. Donescu la generalul Dombrovschi (1939).
