Pagină:Nicolae Iorga - România mamă a unității naționale v.1.djvu/326

Această pagină nu a fost verificată

nevestei boierului Mogoș, care și-a câștigat față de această parte a Bucureștilor drepturi de recunoștință de mult uitate.

„Podul” de scânduri era mărgenit odată între pădure, una din pădurile răsărite din pământul gras al mlaștinilor secate în jurul orașului, și între râpa lutoasă a Dâmboviței, care, ca un Bahluiu ceva mai mare, părea că are apă numai pentru a nărui primăvara, în săptămânile ei de șivoiu umflat, urîtele maluri, pentru a da umezeală veșnică tuturor caselor risipite de-o parte și de alta a ei și pentru a îneca din când în când pe cele mai apropiate de dânsa. În fața lungului „pod”, mai șerpuitor și mai îngust decât oricare altul din țară poate, se înălța, pe una din movilele malului drept, Curtea Domnească, dreasă din piatră, poate de Matei Basarab, de sigur de Brâncoveanu, Vasile Lupul muntean în ceia ce privește iubirea pentru clădiri, lux și strălucire, și de Alexandru Ipsilanti. De la o vreme, încă din a doua jumătate a veacului al XVII-lea, boierii în lungi haine orientale se deprinseseră a nu mai sta pe la moșiile și viile lor, ci se îngrămădiau cât mai aproape de ocrotitoarea streașină a lui Vodă. Podul Mogoșoaii căpătă astfel viață: case de piatră pentru stăpân și pentru numeroasa tagmă a robilor cari făceau toate meșteșugurile casnice, se durară în mijlocul curților noroioase, grădinilor bogate în flori, livezilor cărora nu li se mai dădea de capăt, pierzându-se tocmai în sărăcia umilă a mahalalelor. Arcușurile fermecate ale Țiganilor meșteri prinseră să se audă în cerdacele de priveliște și de sfaturi. Și butcele vechi, caleștile mai nouă duruiră pe scândurile și bârnele de care era acoperită cea mai mândră din stradele Scaunului Domniei.

O mare schimbare suferi „podul”, când Chiselev, Muscalul „filosof” și filantrop, care făcu și puse