8. Doftana, Brebul.
Un tren încetinel, cu vagoanele pitice, foarte înguste, duce, printre rupturi ale coastei lutoase, în câteva minute la Doftana, alt loc al „dohotului”, al păcurii, după care s’ar putea chema, ca alt sat din aceiași Prahovă, și „Păcureții”.
Aici a fost odată o vestită ocnă, unde osândiții se coborau pentru a desface lespezi din stânca de sare. Apa a năvălit cu timpul, și galeriile, și fără de aceasta sărăcite, s’au închis. În prăpastia cea veche a întrat pământul, astupând-o în parte, pe când cea nouă se poate vedea încă în părăsirea ei desăvârșită. Iar „ocnașii” sânt astăzi numai muncitorii în deosebite ramuri, cari lucrează supt puști sus pe mal colo, unde, din bogăția copacilor pașnici, se desfac marile acopereminte de tablă roșie.
Altfel, Doftana are numai ulicioare ce suie greu pe dealul sfărâmicios, căsuțe de țărani săraci, ai căror copii rătăcesc după câte un gologan pentru orice fel de slujbă —, unul, neputând face alta, îmi mângâia, sărmănelul, ghetele neprăfuite —, în preajma gării. Undeva, de vale, departe, e o biserică din vremuri. Și, dacă este o mișcare în această gară, dacă linia nu e părăsită ca ocnele pustii, aceasta vine numai din faptul că la Doftana sosesc carele ce aduc păcura din alt imens reservoriu al ei, Buștenarii, — odinioară tăietorii buștenilor din munte—, unde, peste căsuțe și colibe, peste holde și livezi, peste nevinovăția curată și mulțămită s’a năpustit același avânt de lăcomie care a prefăcut Câmpina.
În sus, pe lângă apa rășchirată a Doftanei, care se strecoară în vițe pe întinsa albie de prund, se ajunge într’o jumătate de ceas de mers iute la marele sat de munte al Brebului, întemeiat cândva nu de un strămoș Brebul, care n’ar fi greșit alegându-și aice, pentru el și tot neamul său, locul de sălășluire, ci
