muncind de-a valma în jurul coșurilor de fabrici, care mărgenește vioaia vale a Prahovei și tinde a o preface într’un singur roiu de muncă aducătoare de bogăție și civilisație. Sătenii de pe munte găsiră și aici de lucru, și satul lor crescu și din acest motiv.
Dar Sinaia, frumoasa, lăudata Sinaie nu este și nu poate fi un oraș. Răcoarea chiamă la dânsa și frigul timpuriu o pustiește. Oaspeții ei vin la București când nu trec granița.
Căci se văd și aici marile neajunsuri ale clasei bogate de la noi. Fiecare trăiește pentru sine și pentru clipa prin care trece. Atâtea vile n’au creat nimic comun pentru locuitorii lor. Niciun loc de întâlnire culturală, niciun teatru, nicio bibliotecă[1], nici măcar un șir cuviincios de prăvălii pentru toți bogătașii aceștia, cari vin cu munții lor de cufere. Și astfel durabil, logic, normal e aici numai ce nu pornește de la dânșii: mănăstirea cu biserica nouă, destul de frumos[2] reparată de dd. Mandrea și Pompilian și așa de luxos împodobită — e și lumină electrică! —, apoi clădirile Curții regale, fabricile și, pentru ele și pe lângă ele, căsuțele satului țărănesc. Ei, eleganții Sinaii, sânt spuma care nu folosește și se împrăștie.
Peste vre-un ceas ești la Predeal, trecând prin căsuțele de vară ale Buștenilor, alt adăpost de Bucureșteni, și prin fabricile Azugăi. Granița e tăiată prin codrul muntelui înalt, graniță grea de trecui și aspră….
