de lut, înfiorând verdeața ce mai trăiește încă în Împărăția oțelului și fumului, când glasurile se desfac de tot limpezi în aierul învăluit de taină, când pe cărări sună clopotele celor din urmă turme din această lume a Iadului, când se potolesc în vale uriașele turnuri ale celei mai moderne rafinării de petrol din lume, poți vedea în pridvorul casei care vorbește încrezător de nemurire și de frăție între lumea celor ce vor muri și a celor ce au murit, cum bătrânul, curățit acuma de patimile ce l-au zguduit în viață, privește cu ochi obosiți asupra podoabelor acestui pământ despre care a zis mai mult decât odată că el „nu-l atinge decât cu piciorul”.
7. Sinaia
La Ploești încă te afli în margenea muncelelor de pruni și de vii, și ‘n zarea din sus se străvede într’un albastru nelămurit zidul de spre Dunăre al cetății Carpaților.
Una din cele mai străbătute linii de drum de fier duce pe aici către dânșii: de la capitala șesului bogat în oameni și în roadă la cea mai înaltă/întruchipare a muntelui pustiu, — de la București la Bucegi.
Întăiu apar, în dreapta, spre Buzău, înălțimile mai blânde pe care le străbat rădăcinile pomilor hrănitori. Livezi, case albe, bine clădite: o înfățișare de Arcadie îmbielșugată și mulțămită. Linia e cuprinsă îndată pe amândouă părțile de aceste culmi supuse hărniciei omului, deprinse a fi dijmuite în fiecare toamnă.
Dar de la Băicoiu înainte pământul își pierde veselia de verdeață puternică. El apare răscolit, pângărit de pete negre. În locul șirurilor disciplinate ale pomilor, se înfig pârghii din care se scurg picături întunecate; țevi de fier aruncă pripit împușcături de fum alb. Piramide de scânduri se înalță.
