Case de pialră și de lemn se strâng în adunări care nu erau ieri mai nimic și care se poale să nu mai fie mâne nimic decât ruine: acum însă, țărani de-ai noștri și chipuri străine, blonde și roșcate, în uniforma civilisației, se poartă grăbiți în stoarcerea unui câștig pe care pământul nu voia să-l destăinuiască pănă dăunăzi. Pe catalige de lemn se strecoară canalul conducător al prețiosului lichid pe care-l dă, de mai dăunăzi abia, valea Prahovei.
Din nemărgenitele păduri care au putrezit în adâncimi apoase, atunci când nu apăruse încă inteligența neastâmpărată care era să stăpânească lumea, din putregaiul vieților stinse s’a revărsat, în basine bine tăinuite, zama neagră care poate da înapoi lumina cuprinsă odată în izvoarele ei. Ici și colo țăranii găsiseră taina și săpau puțuri de păcură pentru a-și umplea poloboacele de această rășină a pământului, care li era întru câtva folositoare în viața lor simplă și săracă. Dar industria modernă vrea hrană pentru mașinile ei, și tot petrolului i se cere lumina de pe masa tuturora. Producția noastră, mult prețuită și bine plătită, a căpătat un îmbold puternic. Pământul e încercat pretutindeni, și vagoanele de petrol apucă tot mai multe drumul graniței.
Dar, după ce ai lăsat în urmă Câmpina, prefăcută aproape într’un oraș prin noua bogăție neagră, poesia, săracă și curată, reîntră în drepturile ei. Vădit se înalță pământul. Pădurile ieau locul livezilor, dar nu ele stăpânesc vederea. Cât cuprinzi cu ochiul, se amestecă între ele înălțimi capricioase, ale căror modâlci nenumărate se simt supt verdeața sau aurul ierbii ce ascunde foarte puțin alcătuirea lor ciolănoasă. Între dânsele se rotunjește une ori un larg câmp de prund, pe care l-a lăsat în urmă ca pe o jucărie părăsită același râuleț albastru, limpede, care fuge acum în jos spumegând pripii
