Biserica dărâmată e cea d’intăiu ctitorie făcută de Sf. Nicodim pe pământul românesc, și deci Cea d’intăiu dintre mănăstirile noastre, Vodița. Întemeietorul alese bine acest loc ascuns și îmbielșugat în frumuseță, de unde avea în orice clipă înaintea sa țara de naștere. Clădirea a avut nouăsprezece melri în lung, iar în lat opt alții. Fără pridvor, ea cuprindea un pronaos, despărțit de naos printr’un părete cu ușă înaltă la mijloc, o absidă și un altar, a cărui temelie se mai vede. Vor mai fi fost adaose și lucrări în piatră, care s’au furat sau zac încă acoperite de pământ.
Vodița n’a avut norocul Tismanei. Încă în cea d’intăiu jumătate a veacului al XV-lea, Domnii munteni pierdură Ținutul Banatului, în care ea fusese așezată. Ungurii din Severin nu mai avură grijă de biserica ortodoxă. La începutul secolului următor, Turcii smulseră cetatea, și poate tot atunci ei făcură un sfârșit și Vodiței, așa de apropiate. Când Radu Paisie înoi Tismana și Cozia, din Vodița nu mai era, poate, decât cam ce se vede și astăzi. Cea mai veche mănăstire a Românilor își încheiase Viața. Totuși vedem călugări aici destul de tărziu în veacul al XVII-lea.
Poporul n’a uitat însă pe Nicodim. La lalovița se arată în altă ruină iarăși o ctitorie a lui. lar la Ponoare, pe același drum al Băii-de-Aramă, se povestește că locuitorii n’au vrut să-l lase a clădi, de frică să nu li iea Domnul moșiile spre a le dărui mănăstirii celei nouă. El porni blăstămându-i ca nimic să nu li rodească și să fie siliți a-și câștiga viața în rost de cimpoieri, cum s’a și întâmplat. La plecare, ei ar fi pus chiar o găină în desagii sfântului și, făcându-se a-l prinde cu furt, l-ar fi și lovit într’un sat al cărui nume amintește această întâmplare[1]. Așa ar fi trecut Nicodim în Ardeal, unde i
- ↑ După spusa păr. protopop Golici.
