se pune în samă zidirea mănăstirii Prislopului. Nicodim și Mircea n’au perit din conștiința Mehedințenilor.
6. Mănăstirea Strehaia.
Calea ferată spre Strehaia merge întăiu pe priporul Dunării, într’un vălmășag de dealuri. Ea se înfundă apoi într’o vale, mărgenită de înălțimi care peste puțin se îmbracă într’un veșmânt de pădure țesută des. Strehaia se află aproape de locul unde această vale întâlnește cursul, crescut acum, al Motrului, pe care l-am lăsat la coborîrea de pe culmile gorjene.
Marele sat e la vre-un șfert de ceas de la gară. Îl alcătuiește un șirag de case, dintre care unele au tipul gorjean; se văd și de acelea al căror părete din față înaintează pe o lăture, mântuindu-se cu o fereastă.
Mănăstirea de odinioară e acum biserica din mijlocul Strehaii, biserică foarte bine păstrată și îngrijită. Pe acest loc, supt dealuri, în mijlocul unor păduri din care au rămas numai pâlcuri, un întăiu lăcaș de rugăciune fu întemeiat de aceiași boieri cari sânt ctitorii Bistriții: Craioveștii de pe la 1500. Chipurile lor se văd pe păreții bisericii celei nouă: întăiu, Banul Barbu, de la care se și chiamă Livada Banului unul din pământurile încunjurătoare, care a fost în zestrea veche a mănăstirii, apoi frații lui, Vornicii-Mari Pârvu și Danciu. Dar, peste vre-o sută cincizeci de ani, la 1645, Matei Basarab a făcut o nouă zidire, înlăturând și temeliile celeilalte, care va fi fost cu totul dărâmată.
El a pus să se înalțe turnuri ca acela, străvechiu și neobișnuit de mare și puternic, pe care-l dresese la intrarea mănăstirii din Câmpulung. Unul din ele stă și aici de-asupra întrării, celalt e turnul bisericii, așezat
