vasului se simte lupta necontenită cu valurile învălmășite ale râului.
Malul muntean rămâne nepătruns, mut, cel interesant e tot al Dobrogii. Rasova-și răspândește luminile pe o coastă de deal, pe când din casele-i împrăștiate răsbate lătratul de pază, de frică nelămurită, al cânilor. Peste vre-un ceas-două am trecut de Ostrov (de unde merge vaporul la Călărași), și pe malul bulgar avem Silistra, care arală numai câteva vechi case luminate, în întunerecul brăzdat de ploaia zgomotoasă.
Iarăși câteva ceasuri de întunerec și potop. Pe o înălțime, luminile chiorcoșate ale Olteniței arată o mare schelă care trece răpede, lăsând vaporului doi drumeți români, cari comentează cu gust articole glumețe din „Veselia”. Ceva mai departe, Tutracanul Bulgarilor, Turtucaia noastră. E o Hârșovă mai mare, care scânteie pănă foarte departe cu nenumărații ei ochi de lumină. Se aud cântece de triumf, care se mântuie în noapte și încep iarăși, cu toate că vaporul s’a depărtat de mult de țerm. Pe copertă s’au suit aice două sute de reserviști din Rusciuc, adunați odată pentru războiul amenințător cu Turcii și licențiați acum, după încheiarea învoielii de desarmare mutuală treptată cu aceștia. Îi văd uitându-se uimiți la mișcarea minunată a brațelor de oțel ale mașinii: oameni mari, groși, cu fața spăriată, îmbrăcați în sarici de țărani, cu căciula pe cap sau în halaturi de postav odată cenușiu, iar acum de un gălbiu șters, murdar, cu șapca rusească trântită pe ceafă. Arată puternici și ascultători și, așa urîți cum sânt, la un războiu s’ar bate bine. Printre dânșii sânt și Români de pe malul drept, și a doua zi un cerc al nostru se formează, din care fac parte un artilerist român cu opinci, un sergent de linie, bine călit, câțiva țărani și un vânător bulgar, care povestește
