1. Pe Dunărea-de-jos spre Giurgiu.
La pontonul Cernavodei, supt horbota de fier a uriașului pod, așteaptă vaporul austriac, încunjurat de spuma furioasă a Dunării, care răsfrânge în apele ei de leșie murdară cerul pătat de nori negri. E mai mic decât vaporul de reclamă al Ungurilor și n’are, ca acesta, două coșuri. Vine din Galați și servește mai ales la ducerea călătorilor bulgari, cari n’au la îndămână o linie ferată. Une ori pe podul și prin coridoarele lui își află locul peste o mie de lucrători de câmp și hamali, cari vin, după ce și-au încheiat munca la noi, înapoi spre țara lor săracă.
Trecem supt linia podului, de la care atârnă, îndreptând înainte corăbiile, felinarele ce se văd departe ca două stele călăuze, pe când dunga de lumină a trenului e înghițită mai iute de largul spațiu întunecos. Abia se mai zărește încă, în această clipă a înoptării, căreia-i lipsește farmecul apusului înroșit de soarele dispărut, dunga joasă, mărgenită de arbori, a Munteniei, linia mai înaltă, goală a Dobrogei. Printre micile insule de nori supțiați, craiu nou trece sfios câteva clipe, și în urma lui fulgere orbitoare luminează năprasnic de la o zare pănă la alta sau își răspund, depărtate, slăbite, de la un colț al bolții la cellalt. Cârmaciul, asupra cabinei căruia se răpăd șivoaiele pentru care se deschide îndată cerul, deplin acoperit acuma, pipăie cu greu cu privirile în noapte, și în tremurăturile moi ale
