joasă. Ca în de obște înaintea lui Brâncoveanu, podoabele în piatră săpată lipsesc cu totul.
De jur împrejurul schitului alb sânt răspândite ca florile de primăvară multe oi albe, al căror cioban nu se vede. Supt dealurile verzi și roșii, alba Topolniță fuge, în șopote, la vale.
5. Spre Vârciorova. Ruinele Vodiței.
Pe șoseaua, când ruptă pe margeni, când însemnată cu stâlpi, care merge de la Severin spre Apus pe malul Dunării.
Apa nu pare a curge, ci a luneca dintr’o singură mișcare, a înainta într’o singură pornire lină, puternică. În fâșâitura ce întovărășește această mișcare, se amestecă un surd răsunet al adâncurilor.
Dincolo, se văd pe rând biserica și casele Cladovei, turnurile vechilor ei întărituri. Apoi, aproape unele de altele, sate frumoase, întinse, înfipte chiar pe mal, între livezi. Locuitorii lor sânt tot Români, trecuți peste Dunăre în vremuri de restriște. Pănă la Negotin, unde se vorbește și limba noastră, și pe valea Timocului se află încă de acești copii răzleți ai neamului nostru.
Dincoace se înalță sure, într’un șir necurmat, stânci golașe. Creasta lor e zimțuită în forme neobișnuite: colo unde se pare că un om gârbov vine spre o bătrână așezată pe pământ, locuitorii recunosc pe Moșul și Baba. Alți „moși” și alte „babe” au fost lângă dânșii, dar cu vremea piatra s’a măcinat și a căzut la vale în așchii și fărâmături. Tot acolo stă crucea Sfântului Petru, pe care sătenii au furat-o înapoi acum câțiva ani, de la protopopul care o adusese la Severin și lăsase astfel, după părerea lor, ca seceta să cadă asupra Ținutului. E o cruce-pomelnic: altele ca dânsa nu se mai află însă în Mehedinți, unde numai în părțile de sus vezi câte o cruce de
