Mergi spre el, pe pripoare de piatră, pe poteci catifelate de iarbă, și nu-l vezi. În dreapta ai deaiul împădurit, unde ar fi „Cetatea lui Mircea-Vodă”, după spusa locuitorilor, cari știu de scările și de poarta ei, ascunse între arborii de sus. O femeie ne lămurește în această privință, și vorba ei e plină de particularități dialectale și de cuvinte nouă, cum e a tuturora de aici. Ei zic, — ca în Banatul vecin, — carce, parce, pentru „carte”, „parte”, binie pentru bine. Femeia arată pe înălțime o padină (rostit: pagină), un ruf (plaiou). Un moșneag care aleargă de departe ca să ni mărturisească ce viață grea duce, ca om fără pământ, supus la dijmă, îndoire și întreire (adecă să dea jumătate sau a treia parte din rodul pământului ce i s’a încredințat ca să-l lucreze), se mai plânge că, pe lângă zile de lucru, atâtea „la pogon” (pentru fiecare pogon încredințat lui), mai dă și zile de ciubote (zile pe de-asupra). Același bătrân rostește: vorbeaște, socoteaște. Birjarul, un Severinean, spune că în anume locuri nu e nicio țipătă (țipenie) de om. Din acest graiu, ca și din îmbrăcăminte și din clădirea caselor, se desface impresia că aici ești într’un loc deosebit de cele multe care sânt aproape de o potrivă.
Între un deal portocaliu, desgolit și cu fața năruită, și între altul se zărește un turn alb. Peste puțin ai înainte-ți schitul.
E zidit de Căpitanul, apoi Aga Buliga, mort în biruința de la Finta a lui Matei-Vodă asupra Cazacilor și Moldovenilor, la 1653. Stilul e acela de la la Arnota. turn cu zimți, pridvor, ocnițe pe laturi; dar trei muchi răsar din umflătura altarului. Zugrăveala, bună, e făcută de doi meșteri, cari arată ei înșii că au fost unul Grec, altul „Vlah”. Buliga și soția, apoi o fiică a lui, dorm în pronaos, care e despărțit de naos printr’un zid străbătut de o ușă
