păreții cărora cresc însă buruiene sămănate cu hârtii murdare, — e cu totul altfel aici, unde ea este încă țăranca vioaie, iute, cu sufletul curat. Nu o apă ruptă în șuviți ca lalomița, ca Prahova; într’un singur curs ea se azvârle peste prund și bolovani, împistrindu-se de spumă, sare peste piedeci albă de furie, mișcă mori jucându-se și amintește, prin neastâmpărul din vara liniștită, turbarea ce o cuprinde în primăvara cu toane, când cară pietroaie întregi, îneacă toată albia, sare de năruie șoselele și vuiește amenințătoare la pragul caselor clădite înalt. De-o parte, spre Muscel, o stăpânește un munte de piatră cu stratele albe, galbene, roșietece, sure, așezate așa de drept ca și cum o mână de om dibaciu, de uriaș cu bună rânduială, ar fi fost la mijloc. lar, dincolo, o tâmplă de deal verde, împădurit, stă ca o sentinelă în fața celei din oastea dușmană. Satul Lăicăi (urmașii lui Laico sau Laicău) arată case gospodărești, foarte trainic clădite: ele au mai toate câte două rânduri, amândouă pentru locuință, cerdace înalte, trepte de piatră. De la frumosul sat pornesc doi călărași, pe cai focoși cari zburdă, trezind șăgalnici nori de praf: când și când, la răspintii, la margenea lanurilor, la întretăierea drumurilor, pănă la ceasurile de noapte, când călătorești cu mâna pe revolver, vom avea acești tovarăși de cale, pe lângă cari s’a adaus un brigadier îmbrăcat țărănește, care face pe jos drumul de la Văleni la Câmpulung, îngrijind de calul său bolnav.
Acum sântem în Muscel, și îndată înțelegi numele acestui ținut. Muscelul înseamnă același lucru ca „muncel”, adecă munticel, munte mic, deci deal înalt, pietros. Și așa și este de aici pănă la Câmpulung, un singur muscel. Nu sânt dealuri de lut ca aiurea, ci treci pe pământ negru frământat cu pietricele.
