ale răposaților lor mici paraclise de lemn, foarte văpsite și pe din afară; se mai văd aici, supt mici copereminte de șindilă, cruci cu câte două aripi, tot de lemn, care se ridică din pământ odată cu lemnul din mijloc, de care se tot depărtează: toate trei scândurile sânt acoperite de icoane grosolane, — jos stă Adam făcătorul de rău, începătorul păcatului —, și de nume care se înădesc necontenit.
Ne oprim pentru amiazi la cârciuma unui sat unde, dintr’o casă însemnată cu inscripția „Proprietar Popescu”, ni vin necontenit sunete de clavir puțin așteptate într’un colț așa de depărtat.
Se culeg prunele din marile livezi care sânt aici, mai mult decât pășunile și lanurile și pădurile, caracterul deosebitor al Ținutului. Crengile, încărcate ciorchină, ale prunilor cu frunze aspre, fără strălucire, sânt ușurate de podoaba rodului lor. Săteanul, nevasta și toată casa sânt prinși la lucru. Coșurile se răstoarnă în carul ce așteaptă dincolo de gardul de nuiele sau de ostrețe foarte bine rânduite și prinse în cuie. Și e o bucurie pe vespile de aur, care, bete de zeama dulce, zbârnâie și înțeapă, și e o bucurie pentru copiii numai în cămașă cari-și umplu burticică de prune!
Unii, cari au strâns mai de cu vreme, au și întins prunele pe uscătoare. Alții, tot așa de harnici, au vărsat coșurile în buțile încăpătoare și înalte, unde fructele fierb și ridică de-asupra spuma roșietecă. Iar alții, cei mai înaintați, au și gustat din țuica nouă și-ți dau lămuriri de-ți poți rupe gâtul cu ele, ca acel moșneag care descria ca un drum „boboc” o coastă pe care puțini cai ar fi în stare să urce o trăsură plină. Dincolo de Geamăna treci Dâmbovița. Vechea noastră cunoștință bucureșteană, slabă, gălbăgioasă, împodobită cu poduri meschine și scumpe cheiuri pe
