Pagină:Nicolae Iorga - România mamă a unității naționale v.1.djvu/213

Această pagină nu a fost verificată

Nu se văd risipituri, crestături, ruine, alunecări, ca în acele părți, ci pretutindeni ușoara plisă verde-deschis acopere totul, afară de îngusta linie jupuită a șoselei. Nu poți deosebi deal și vale, șiruri limpezi de înălțimi; toată întinderea e necontenit boțită, coșcovită, în cocoașe mari, care au nume și sânt numai câteva, și în cucuie mici, care sânt fără număr, care răsar la tot pasul și n’au niciun nume, firește. De cele mai multe ori sânt numai umflături rotunde, dar pe alocurea vezi și dungi, drepte ori strâmbe, muchi ascuțite ca o spinare de vită; în de obște însă. pare că-ți stă înainte o mare închegată în toanele frământate ale clocotului. Păduri nu se află nicăiri, livezile sânt numai în sate sau în raza lor, dar copaci răzleți, grupe, perdele se înalță pretutindeni, dând viață frumosului Ținut.

Sate mari nu se strâng, ci casele sânt presărate în toate părțile, stropite pe verdele dealurilor. Din vreme în vreme, trec cară încete, dar adevărata podoabă românească a Muscelului sânt călăreții, bărbați și femei, cari răsar pe o creastă și se pierd îndată într’o groapă, din care se ivesc iarăși în clipa următoare; în ei pare că învie priveliști din vechile vremi ale luptelor pentru Domnie, purtate în mare parte cu acești țărani. Turme de oi, câteva vite albe sânt sămănate pe priporul drumului mare, și băutura o dă râulețul ce fuge nebunatec, în adâncitura din stânga șoselei.

Se face seară în singurătate. Soarele a scăpătat după nori vineți. Încă odată, toate se aprind de o trecătoare lumină roșietecă, de o fantastică tristeță. Apoi din cerul rece întunerecul cade ca o ploaie de cenușă. De pe vârful unui deal se vede încă o înălțime verde, și, mai sus de dânsa, munții de hotar, în linie vânătă. Între dealul cel din urmă și Carpați e deschis „Câmpul cel lung”, care nu se zăreșle încă.