Pagină:Nicolae Iorga - România mamă a unității naționale v.1.djvu/191

Jump to navigation Jump to search
Această pagină nu a fost verificată


— A d-tale fata, neică Nicolae?

— A mea Ghicuță, a mea. (Și atât.)

Un dor:

— Ți-e dor de-acasă, mă băiete?

— De ce să-mi fie? Nu mi-e. (Și, știți, toată inima plânge în el.)

O „țâră” de curte:

— Da’ cine e aici pe locul mieu?

Apoi:

— Bună ziua, fată mare.

— Mulțămim d-tale, nene Ștefane. Uite noi eram; înălbim pânzele astea.

— Bine, bine. Numai că o să vă puiu la dare, și nu știu zău de-ți avea cu ce plăti. (Fata e bogată.)

— Acu…

Și câte cuvinte ca acestea nu iese din suflete de-a-dreptul pentru cine e cuminte, și printre cărturari, ca să le înțeleagă!

De ce le-aș mai înșira în zădar? Doar cartea, calea stă deschisă.

Poftiți cu Boteni la drum, și, ce’ți vedea, mi’ți spune. Dar rău n’o să vă pară că ați plecat cu dânsul.