are diploma de licențiat în litere, e profesor de liceu, — și a căutat să fie acolo în Muscel, la dânsul acasă —; el va fi printre fruntașii vieții Ținutului de unde a plecat ca să se întoarcă mai luminat și mai mare. lar, când simțul adevăratului scriitor îl îndeamnă să puie ceva pe hârtie, de ce ar putea el vorbi decât de Muscelul său, de tot ce-și amintește, de tot ce-și închipuie potrivit cu realitatea, de tot ce știe despre el și simte pentru dânsul?
Un timp, au apărut prin „Sămănătorul” schițe care se deosebiau printr’o cumpătare și precisie minunate în fixarea unei vieți patriarhale cu totul nouă. Astăzi, jertfind, fără cuvânt, acele pagini frumoase, d. Ionescu-Boteni, — de ce și-o fi zicând acum Ion Boteni? —, apare cu un volum, acest „Casa din Muscel”, tipărit, firește, tot la Câmpulung, și nu undeva prin „străinătate”.
Cu el facem o călătorie în Muscel. De-odată, de la cei d’intăiu pași, aierul se schimbă: ești în alb lămurit și albastru tare; un vânt de înviorare vine de la pădurile graniții, culegând miresme din multele flori pe care le atinge pe coasta muscelelor supuse. Vite albe pasc iarba mirositoare; oile Mocanilor trec în sunet de clopot. Apele curg limpezi, înguste, răpezi, de-a lungul „câmpurilor lungi”; copii se zbeguiesc pe mal: câte unul samănă cu scriitorul, cu călăuzul. Coasele scânteie în soare, prin locurile unde se lucrează cu mulțămirea celui ce are supt opinci pământul său. La unele garduri, femei frumoase se apleacă spre drumul pe care a plecat sau vine gospodarul une ori, alte ori dragostea. Se aud vorbe, sigure, puține, prin care ca printr’o străfulgerare vezi în adâncul unor suflete foarte serioase, cu un adânc simț al datoriei și chemării vieții. Ascultă vorbele, și vei înțelege un popor întreg; lată o pețire:
