văd alte văi, alte adâncituri, alte locuințe. Păpușa, încunjurată de neguri care vestesc ploaie,
— „Păpușa are neguri; mâne cu siguranță plouă”, spune domnul Avram —, luciul scrijelat al Pietrei lui Graiu se ivesc, apoi pier, și iar se arată din nou, înșelând, cum înșeală orice îndepărtare, asupra locurilor și depărtărilor. Muntele Giuvala se ascuțește cu creștetul pe care dăunăzi au ars pădurile, lăsând țerna sură și frunzișuri ruginite de flăcări. Jos, e vama românească cu acoperemântul de tablă roșie, iar după câteva învârtituri de roată, la un luminiș între muncele, lângă crâșma lui Aron Românul, — cu bere de Feldioara și chelneriță cu fotă roșie, — stâlpul cu cele trei colori ale Ungariei, care înseamnă stăpânirea străină.
Întorsul se face răpede, în abia două ceasuri; priveliștile ce se desfășuraseră în răgaz la suiș se amestecă în goana coborâșului. Abia ai plecat de la Podul Dâmboviței și ești în Rucăr, a cărui frumoasă biserică nouă îl vestește de departe prin turnurile ei.
Și acum, cu toate prevederile de furtună, se lasă o minunată seară caldă, cu cerul senin, a cărui catifea negrie e țintuită cu stele tremurătoare. Când se închide hanul cu două rânduri și cârciumele-și sting luminile și trăsurile se duc în drumurile lor și lumea s’a culcat prin casele albe, nu se mai aude decât clocotul apelor râului fără astâmpăr, limpede acum în atâta liniște.
A doua zi drumul spre Câmpulung e plin de căruțe și cară. Pe o înălțime scociorâtă de cazmale, femei duc pietrele cu vagonete; la acest lucru, la clăditul caselor și la atâtea munci grele, ele sânt prin aceste părți tovarășul
