a spune că aici sânt oameni buni, cari se ceartă, adevărat, „pentru văcuța dumitale care a intrat în curtea mea”, dar se împacă a doua zi chiar, căci nu pot sta doar așa prea multă vreme.
Acum în peșteră! Băbuța sfrijită și gârbovită, care tace, scoate bucăți de lumânări albe, de făclioare galbene, și le întinde fiecăruia: „Ține!”.
Întăiu, întunerecul din fund îți cam iea ochii. Vezi atât, că te înfunzi într’un negru beciu sălbatec, cu păreții coșcoviți, buboși. În dreapta și în stânga sânt alte adâncituri, închise, pe când, înainte, lumina descopere într’una gurguie grosolane, crengi groase, strâmbe, chipuri grosolan cioplite, împărțite în două, lungi guri de iad, de pe care picură, asudă prelingeri leneșe de apă. „Acestea sânt închipuiri, ca berbecele, ca mielul, ca cerbul, ca boul. — Jucării ale lui Dumnezeu.— Da”, zice bătrâna oftând, „că el face toate, și pe noi. Și, uite, aici e altarul, cum îl vedeți, cu masă, cu scaune: aici a stătut pustnicul, de mult, dar de atunci au mai stricat oamenii”.
Ne întoarcem: pasul lunecă pe bolovanii umezi, luminile zboară roșii pe păreții îmbrobonați. Și de-odată în fund năvălește un sul de albă lumină rece, care văpsește crud colțuri de piatră; pare faptul unei zile de iarnă. Și la câțiva pași mai departe poarta se înfățișează închizând în pătratul ei ca o tablă de argint luciu, care e lumina cea bună a zilei.
- * *
Și iarăși suișul șerpuitor, ocolirea necurmată a „pietrelor”, a munților din ce în ce mai acoperiți de păduri. Case nu sânt, decât numai într’un punct singuratec o vilă zimbitoare pe care o clădise un moșier pentru fiul său bolnav, care s’a stins de oftică la douăzeci de ani și de atunci zăvoarele au căzut la ușa de întrare. Valea Dâmboviței, cazanul Posadei au perit de mult în urmă, și nu se mai
