zac, sfărâmate, oasele episcopului latin lângă ale celui din urmă Secuiu de la hotare!
Și de-odată Câmpulungul, de pe vârful ultimei culmi, ni-a răsărit neted și alb, prins de țermul apei Târgului, alergând iute către acel râu al Doamnei, care nu vrea să spuie vechea poveste romantică a numelui său.
Dar, ca să treci la Dâmboviceni, mai e drum.
El încunjură înălțimi rotunde, dincolo de care se ascund străvechi așezări rurale cu nume scurte, rude, ca al Mățăului. Se învârte, se strecoară, și dincolo de frumosul sat de moșneni unde păstorește cu glas dulce și cu glumă isteață părintele Cotenescu. Ne-am înfundat într’un aspru și măreț defileu de munte: o cheie de descuiat cu sabie tare se pune în calea întregitorilor de țară.
Dâmbovița, venind din sus, de la Mătieșul sumbru, trece tulbure în albie de piatră. Durerile cele vechi pe care le alintă fâșâitul trist al undelor ei nu mai sânt ale acelor boieri și țărani ieșiți în calea năvălitorilor medievali, ci noi înșine am fost marturi îndelungatei jertfe fără noroc de pe coastele Mătieșului, unde am îngropat un prinț străin, venit pentru pradă. Morții cari încunjură aici i-am văzut și ne-au văzut, li-am vorbit și ni-au vorbit; în împărtășirea sufletului nostru am cuminecat.
Sus, în față, pe cărare de căprioare, s’au suit schivnicii la schitul care nu se vede mai mare decât un cuib de pasăre. Jos, un archeolog sapă la temeliile unei mai vechi biserici îngropate. De la un creștet la altul pare că se întinde acea punte udă de lacrimi și cruntă de sânge care e viața acestui neam de luptă și de suferințe.
Departe, în acest ceas spre amurgit, la mormântul, din Dealul Târgoviștii, al lui Mihai Viteazul sună clopotele de pomenire.
