1. Spre Câmpulung.
Nu bagi de samă, în necontenita încălecare a înălțimilor rotunde cu prăpăstuite povârnișuri, din margenea răsăriteană a Argeșului, când treci de la un județ la altul. Aici, și cu un adaus la Apus al Vâlcii pline de mănăstiri, dar fără locuri de luptă, e în adevăr o țară, o singură țară. La Răsărit este Dâmbovița plană, cu drumuri oable, netede, regiune de adevărată „descălecare” spre odihnă: la Nord, dincolo de toată această încâlcitură de păduri, stă păretele de stâncă al Făgărașului, semeț, pustiu, inabordabil. Acolo e cuibul vulturului; aici el își destinde aripile.
În valea cu bisericuță, unde se grăbește iuțea apă de munte, se lucrează la fierăstraie, și trunchiuri mari călătoresc, negre, mucede, ca niște capete de ipopotami ieșite să soarbă răcoarea. Apoi, iarăși, pe lângă casele durate din lemn, cu pivnița supt ceardacul cu stâlpi și înaltul coperiș de șindilă de-asupra, peste podețele zguduite, ori de-a dreptul prin apa râulețului, spre suișul altei culmi, între prunii ogoarelor cu bielșugul de roadă ca niște mari flori albastre.
Ce-or fi așteptând fetele cu fota de roșu și aur, care stau înaintea ușilor de stejar vechiu? Nu s’a întors încă solul de biruință al Măriei Sale ca să li spuie că s’a isprăvit și că în groapa de la Posada, supt lespezi pe care nu pot să le ridice acei ce le-au prăbușit,
