La capăt, bisericuța din Golești, satul lui Gole, al urmașilor lui, boieri ostași, buni cavaleri și cărturari buni, de la Ivașcu și Albu la Radu și Dinicu, mărunt lăcaș de mari amintiri, la care se adauge aceia a trădării Olteanului Tudor, Domnul poporului în arme.
Județ arhaic, cu colțuri tăinuite, făcute parcă anume pentru a nu se răsbate la dânsele, cu drumuri înguste și întortochiate, tinzând spre munte, călărind dealurile spre Câmpulung, strângându-se lângă șuviți de torente mâncătoare spre Râmnicul Vâlcii, în cealaltă țară, care, o bucată de vreme a dominat Argeșul.
Pe aceste drumuri, printre frumoasele înălțimi totuși îmbrăcate încă, în ciuda hoților de păduri, totdeauna privilegiați, ajunge cineva la mănăstirile cele mai puțin cercetate:
Cotmeana, croită de Mircea „cel Vechiu”, refăcută și adausă supt Brâncoveanu, apoi supt Fanarioți, fără a i se fura bănuții de smalț de supt coperiș, mănăstioară domnească din vremi eroice, de la care n’a rămas decât această bisericuță; Valea Danului, impunătoare cu adaosul de supțioară, cu catapeteasma care a venit de la însăși biserica episcopală din Argeș; Tutana, cu măreața biserică, prădată în lăuntru, dar rămasă în zidurile-i puternice, între acei puțintei oameni săraci, așa cum au făcut-o, din porunca tinerelului Domn Mihnea, care era să fie Turc, însuși Mihai, care, el, trebuia să ajungă Domnul cel viteaz; Bascovul, la capătul unui sat sărăcuț, căruia i se fură fetele cele mai frumoase și mai deștepte de către mănăstirea secolului al XVII-lea, cu modestul lăcaș de închinare și căsuțele de adăpost, unde,
