Din loc în loc, apar pe margenea drumului ridicat eroii pictorului-poet Grigorescu: ciobăneii și ciobănițele, în haine albe-albe, cu ochii de lumină bună, stând în mândra lor simplicitate ca niște fii de Împărați schimbați de haine, pierduți în codri de urgia unei vrăjitoare care va peri însă mâne de un braț răsbunător, al nevinovăției, și atunci ei, ciobăneii și ciobănițele, cu toiege și fuioare, se vor arăta cu adevărat, în bucuria mulțimii, drept Voevozi oacheși și bălăioare Domnițe.
O apă mică, dar fără astâmpăr, pripită, spumegată: femei își înmoaie rufele în undele reci și clare. E Râul Târgului, și iată Câmpulungul.
5. Mănăstirea Vieroșul.
De la Câmpulung în jos, calea ferată trece printr’o largă vale, între muncele verzi. Câte un pâlc de pădure se coboară pănă în margenea șinelor. După vre-o două ceasuri ai ajuns la Gropeni, pe hotarul dintre muncele și câmpia bogată în sămănături.
Călătorii lasă aici trenul pentru a merge la Pitești fără încunjur și așteptare, mai răpede, cu trăsura. Cei trei birjari cari cer doi lei pentru un drum de vre-un șfert de ceas sânt luați firește cu asalt; al nostru are o trăsură slăbită din toate balamalele, la care sânt înhămați doi cai slabi. Un individ nepoftit, gros și roșu, cunoștință a birjarului, s’a aburcat pe capră, spre nenorocirea și mai mare a dobitoacelor. Dar biciul năprasnic al stăpânului, grăbit să găsească alți mușterii, dă aripi gloabelor desnădăjduite. Și, astfel, într’o licărire fulgerătoare trec pe lângă noi urîte căsuțe sărace, cârciume chioare, cu drumeți ce se uită chiondorâș, cară de departe, țărani în portul fără frumuseță al șesului, Țigani tămânjiți prin praf. În urmă întri în frumosul Pitești prin urîte strădițe de mahala și ulicioare de târg,
