cu câte un Evreu pocit de pare că nu crezi că e viu sau o bătrână Evreică cu fața uscată pe oasele ascuțite de te înțeapă numai când te uiți la ele…
Seara, urmăm Bulevardul Ferdinand și aleia care duce la Trivalea, printre biete case de mahalà, dintre care unele încă netencuite, cu cărămida goală, dar îndată, printre desișurile de arbori frumoși, sămănate cu chioșcuri și alte podoabe. Abia câțiva Piteșleni se primblă prin acest minunat decor; două-trei birje așteaptă la bufetul abia luminat; musica militară-și cântă marșul de plecare. Sus, Trivalea-și înalță turnurile, încunjurală de o tainică tăcere; asupra vechii biserici de peste două sute de ani picură lumina slabă din stele și din cornul nou al lunii.
Pănă tărziu noaptea răsună, trezind pe somnoroși, trâmbițile și tobele musicii militare, căci în grădina publică se dă, cu un scop pios, o „serbare artistică și literară dansantă”, din care cei ce nu plătesc aud numai armonia războinică.
În dimineața rece, pătată de nori suri, scâlciați peste tot cerul, un birjar bătrân, gârbov, cu fața smolită ne duce încet-încet spre mănăstirea, — foarte veche aceasta —, a Vieroșului, căreia i se mai zice și Vierăș, pe când astăzi localnicii nu știu decât de Vierăș, Giereș.
Același drum ca la sosire, aceiași “grădină universală”, aceiași stradă Eliade Rădulescu, în porțile căreia se ivește, din când în când, statueta de bronz a unui Țigănuș gol ca napul. larăși trecem Argeșul răsfirat, a cărui apă ajunge abia la butucul roții carălor oprite în mijlocul lui. Lunca se desfășură bogată în tufișuri și grupe de copaci. Pe șoseaua prăfoasă acum trec în șir Olteni, cu panerele pline de prune și struguri, și femei cu coșuri pe cap,
