blăstămate, glasurile curate ale zecilor de mii de copii cari, dintr’un capăt pănă la altul al țării, învață în această clipă carte, sfânta carte care rupe lanțurile, risipește negura minții și întemeiază popoarele. Și din sufletul mieu mulțămit se ridică un aleluia de recunoștință tuturor acelora, mari și mici, cari lucrează la cea mai rodnică, mai bună faptă a zilei de astăzi.
Mai bucură ceva la Golești. De jur împrejurul Curții nu găsesc ziduri de trufie pe care să le bată cu învierșunare ura celor săraci și nedreptățiți. Spre vechea casă boierească au drum deschis și durerea, și boala, și nevoia sătenilor. Aici găsesc ca să-i sfătuiască, să-i aline și să-i mângâie pe o coborîtoare a boierilor cari timp de ve icuri au înflorit aice. D-ra Felicia Racoviță, care a văzut timpurile fericite ale idealiștilor ce îndrăzniau să se uite mai sus decât noi, la o parte de zgomotul zădărniciei, dar ascultând cu o pătrunzătoare luare aminte, din singurătatea-i, glasurile timpului, se încunjură de recunoștința binefacerilor sale[1].
Acum în sus, spre Câmpulung. lată, în dreapta, pe „malul frumos”, un șir de case ce se ridică spre o înălțime, unde o biserică nouă se vede pe un tăpșan desverzit și arbori înalți încunjură o casă de țară. E Florica, de unde a pornit, veșnic încrezător în sine, în partidul, în țara sa, omul stăruitor și practic, care, în unsprezece ani de cârmuire cu noroc, conducând avântul vremii, a văzut prefăcându-se supt numele lui România: Ion Rrătianu.
Livezi de pruni, case curate acoperite cu șindilă, un Ținut de idilă dulce.
- ↑ Ea s’a dus de mult la ai săi cari au fost (1914).
