stradă laterală ce pornește din marea arteră a așezărilor, descopăr școala, spre care se îndreaptă un cârd de băiețași și de fetițe, foarte drăguți în portul lor de țară. Și iată vine și domnul învățător, un om mai mult bătrân, care mă conduce la biserică, la parcul de la Curte, în care dorm Goleștii de la ‚48 și cei d’inaintea lor, revoluționarii visători și boierii doritori și răspânditori de lumină, supt arborii înalți a căror rădăcină se cufundă adânc în pământ și adânc în trecut și dintre cari unul, — acel de colo, de lângă gardul parcului, — ar fi văzut, spune poporul, pe „Domnul Tudor” căzând în mânile dușmanilor cari-i voiau moartea, și i-o dădură.
Domnul învățător și atâția domni învățători ca dânsul, și mai bătrâni și mai tineri, samănă în largul țării, de la munte la Dunăre și la Mare, umila sămânță a luminii, umilă, dar adevărată, din care răsare apoi noroc, putere și mândrie. La bătrâneță acum l-au prins și pe el reformele pe care le introduce cel mai bun ministru de Instrucție ce l-am avut și-l putem avea, d. Haret; și s’a dus deci la Câmpulung ca să învețe țesutul paielor, în care va deprinde acum și pe micuții săi ucenici și ucenice. În cercurile de lectură ale învățătorilor, în bibliotecile satelor el crede, și se va folosi de dânsele. Vorbește încet și așezat, fără sfială și fără mândrie, dar mai ales fără nicio nemulțămire cu soarta sa, de faptul nou că școala prinde, că săteanul o caută cu ochii în planurile sale de viitor, că învățătorul, ajuns folositor, se face în sfârșit o putere. O putere binefăcătoare, pe lângă atâtea care fac și vor face încă multă vreme răul. Și, în măreața pace a acestei grădini, în care se odihnesc oasele unor oameni buni, cari și-au iubit neamul, mi se pare că aud crescând tot mai puternic, mai sus, ca o senină musică de îngeri, acoperind toate zgomotele de dușmănie ale adâncurilor
