rului lăcaș. Una poarlă în slove ieșite în relief povestea peirii silnice a celor doi Brâncoveni, tatăl și bunicul lui Constantin-Vodă: cel d’intăiu s’a prăpădit de mâna ostașilor răsculați împotriva Domniei lui Constantin Cârnul; ceialt, bătrânul, a perit din porunca avarului și nebunatecului Grec, din care lăcomia de bani a Porții făcuse un nou Mihai-Vodă-Mihnea, Domn al Țării-Bomânești. În vorbe frumoase îi plânge piatra: „Li s’au întâmplat perire: întăiu Papei Postelnicului în zilele lui Constandin Șerban Voevod, pe vreame ce s’au rădicat dorobanții, călărașii, hoțeaște asupra Domnu-său…, fiind leal 7163(1655), iară pe lată-său, Preda Vornicul, l-au ucis Mihnea-Vodă cel Bău, în casele domnești în Târgoviște, nefiind vinovat nimic”.
Tânguirea vine de la văduva lui Papa, o Cantacuzină, bogată și cuminte, Stanca. Patruzeci și patru de ani a trăit în văduvie cinstită pănă ce plecă și dânsa din lume, cu credința că merge să-și vadă soțul, părintele, frații, — atâția morți de moarte grozavă, tăiați, zugrumați, otrăviți, pe urma cărora era să vie, pe aceiași cale a uciderii, fiul ei Constantin Brâncoveanu și nepoții ei, descăpățânați cu aceiași secure a gealalului din Constantinopol. Atunci însă, la sfârșitul ei, Brâncoveanu era Domnul fericit al Țării-Bomânești, și, după ce el petrecu pe maică-sa la locul unde i se părea că ar fi mai dulce pentru dânsa lungul somn al morții, după ce puse a se sculpta în marmură pomenirea ei, așa cum se vede pănă astăzi în litere ce se înfundă fin in piatră, el dădu Vornicului Badu Golescu grija de a face biserică mare, luminoasă, vrednică de a cuprinde în ea mormintele unui lată, unei mame, unui bunic de Voevod. Tot atunci s’au făcut și casele din fund, „odăile den spre miazăzi”, unde, în farmacia ospiciului, se vede încă stema vulturului muntean cu inițialele brâncovenești.
