unui ospiciu de bătrâni și de schilozi, din care iese nenorociții, țârîndu-se sau strâmbându-se, la sunetul clopotului de amiazi, care vestește marea plăcere a hranei rămășițelor lor trupești. În stânga cum intri, sânt mari surpături: păreți cari au lunecat cu totul, aripi care au rămas aproape întregi, gropi mari de întunerec, în care zac gunoaiele vremurilor. Dar, lipită chiar de turnul intrării, este o parte păstrată bine a locuinții celei vechi, din Domnia lui Matei încă: jos, pivnița adâncă, sus cămări de locuit, unde vor fi petrecut Domnii la venirea lor aicea. Se văd brâiele de tencuială și cărămidă rotundă, peste care sânt zugrăvite flori ca la biserici, pe un fond galben care s’a păstrat bine, apărat fiind în acest colț de toată furia necruțătoare a ploilor izbite ori spulberate de vânturile mari ale luncii; gingașe flori de piatră închid gârliciurile în locuri unde va fi fost haznaua grânelor și altor bunătăți, sau temnița celor greșiți față de Vodă.
Biserica, pe care o puteai aștepta cu atâta bucurie, e stricată printr’o reparație neghioabă, al cării păcat nu cade însă asupra celor de astăzi, ci asupra egumenului grec din 1837, „chir Teodosie Trapezunlios”, din Trapezuntul Mării Negre, care se laudă cu isprava sa într’o urîtă pisanie zugrăvită în dosul ușii de intrare. De la el vin stâlpii corinteni și nepotrivitele coloane false de stuc care înlocuiesc vechile firide, ce au trebuit să fie asemenea cu acelea de la turnul porții. Străinul cu bună râvnă, dar cu puțină pricepere a rosturilor noastre, e îngropat în pridvorul bisericii.
Dar din vechea clădire făcută în veacul al XVI-lea, dreasă la 1632 de Matei și făcută din nou la 1699 de Brâncoveanu, a rămas inscripția cea frumoasă de de-asupra ușii, au rămas florile săpate în piatră, care încunjură fereștile, și mormintele.
Sânt două, așezate în partea dreaptă a
