făcu cel d’intăiu o bolniță pentru îngropăciunea călugărilor din ctitoria lui cea mare și nouă. Aceasta o spune inscripția din 1700, așa de bine, de curat păstrată, fără umbră din negreala vechimii, ca și cum numai ieri meșterul de slove chirilice și-ar fi luat de pe dânsa ciocanul. Zugrăveala e neatinsă, unele chipuri de sfinți sânt de toată frumuseță, iar pe păretele de intrare, în partea din lăuntru a lui, se ivesc încă slăviții ctitori: căruntul Danciul Vornicul, tatăl lui Matei-Vodă, apoi Matei însuși, ținând în mână crucea cu trei ramuri, Preda Vornicul din Brâncoveni, cu plete lungi bălane, fiul său Papa Postelnicul, cu titva rasă, din care atârnă, după moda turcească, un singur moț negru; în sfârșit Constantin-Vodă, fericitul ziditor al lăcașului, fiu al lui Papa, nepot de fiu al lui Preda, și Doamna Marica, în rochie albă, peste care e aruncată mantia de brocard de aur cu margenile negre.
Pe două uși numai se întră în altarul îngust, și o scrijelălură pe zugrăveală destăinuiește una din pățaniile călugărilor de odinioară: gonirea lor în 1721 de catanele nemțești ale lui Pivoda, care s’au așezai în chiliile golite. Și aici în toate părțile nume amestecate între ele sânt scrise cu vârfuri ascuțite care erau une ori ale unor săbii ce vărsaseră sânge.
Încunjuri zidul lung ca să ajungi la poarta cu turla cea măreață galbenă, pe care e făcută o stemă neînțeleasă, din care se deslușesc numai niște aripi de vulturi. „E chipul lui Mahomet”, zice lângă noi, cu un oarecare fior de frică și de indignare pentru vechea profanație, dascălul care-și iubește bisericile și știe slova veche. „Da, da, așa cum zic eu; acolo sus e Mahomet”.
Curtea e foarte largă. De-o parte, se văd zidurile grajdurilor dărâmate, care se fărâmă pe încetul. De alta, se întind odăițele cu un singur cat ale
