într’un fum albastru, greu, fără poesie, trece calea împărătească pe care Austriecii au dăruit-o, acuma două sute de ani, Olteniei. Pe margene răsar jigăriți copacii pe cari i-a impus o circulară ministerială dăunăzi. Niciunul nu pare să se fi prins ca să facă vre-odată podoabă drumului și umbră călătorului în zilele calde ale verii; pe alocurea nu e decât groapa săpată în zădar. Câte una din vărguțele înfipte în pământ e frântă chiar, așa de-o plăcere, de trecătorul care nu i-a putut înțelege rostul.
E ca o icoană a nestatorniciei administrative, a neîngrijirii, a lipsei de înțelegere, sus și jos, pentru lucrurile de interes și folos obștesc.
Lângă copăceii aceștia fără noroc iată însă alții cari au putut crește sus de tot și cari sânt păstrați, îngrijiți cu sfințenie: ei despart moșiile a doi proprietari mari sau împrejmuiesc câte o vie a acelorași. Aici interesul particular al celor puternici are rădăcini vânjoase și țintește cerul cu ramurile sale cele mai îndrăznețe.
Săteni trec în această zi de Luni. Bărbații au portul oltenesc obișnuit: în mantie de abà albă cu Sireturi negre, cu înalta cușmă turtită sus; au cizme mari pănă peste genunchi. Femeile se înfățișează elegant și ciudat, de o sprintenie orientală în papuci, cu fustele lor scurte, o catrință ce aleargă în jurul trupului întreg, în pieptare strâmte și pe cap adese ori cu fesuri roșii de carton pătrate, peste care e aruncată o străvezie maramă cu flori, după gustul fiecăreia, țesute într’însa.
E o urmă a portului cadânelor din cetățile dunărene stăpânite de-a dreptul și locuite chiar de Turci. Dar ea nu se vede în toate satele: mi se spune că femeia care ar veni cu fesul în cap la bâlciul din Știrbei ar fi arătată cu degetul și luată
