în râs. Despărțirea între satele unde se poartă fesul și cele care nu-l cunosc, nu s’ar putea face printr’o linie, — aceasla în urma deselor amestecări și strămutări.
Piatra e un mare sat, cu câteva clădiri de târg. Pe o baratcă e o inscripție care amintește că, acum câtva timp, învățătorii alcătuiseră o brutărie cooperativă, care a perii răpede, după dorința unuia din Grecii de acolo și cu binevoitorul concurs al Primăriei, „liberale” ori „conservatoare”.
Felul de a se zidi casele e interesant. Un cerdac se întinde de-a lungul fațadei, și undeva, mai mult la o parte decât în mijloc, el înaintează printr’un cafas asupra curții; e iarăși o veche datină răsăriteană adusă prin Turci; și unele case domnești de pe la mănăstiri se poate să fi slujit însă ca model. Dedesupt, se deschide pivnița. Gospodăriile par bine înjghebate; femei harnice, care și acasă poartă fesul acoperit de maramă, diretică printre rosturile obișnuite ale casei și curții țăranului nostru. Oamenii cari privesc din cerdac sau din porți, ca și cei ce trec pe jos sau cu carăle încete, privesc drept în ochi și nu scol din cap căciulile. Vechi moșneni sau șerbi scăpați de jug, ei se împărtășesc din marea bogăție a pământului acestuia minunat și-și țin viața mai ușor și mai vrednic, ceia ce-i însuflețește și înalță.
Iarăși alba câmpie neledă, din liniștita zăpadă a căreia iese țepii negri negri de coceni din bogăția de porumb a anului care s’a încheiat. În mai puțin de un ceas începe strada cea mare a salului Brâncovenii. Nu se zărește mănăstirea, ascunsă jos în linia Oltului, și vechile case boierești și domnești pe care te-ai aștepta să le vezi, nu răsar nicăiri: o căsuță în mijlocul unui pare întins le înlocuiește, adăpostde arendași greci multă vreme (pe unul, care a stat un șir lung de ani aicea, sătenii l-au făcut din Schedarezi: Schidărescu), iar acum singuratec lăcaș de părăsire. Dar felul cum sânt lucrate casele țărănești arată vechea viață istorică din acest loc: cărămizile tari pe care o gospodărie slabă nu le acopere cu tencuială sânt scoase din ruinatele ziduri străbune.
În margenea salului, pământul începe a se scormoni, prăvălindu-se spre lunca „Oltului mare”, unde, mai departe ceva, copacii negri se înalță din giulgiul alb, și apoi se zbate printre sloii lui Decembre. Peste aceste râpi se întinde zidul de cărămidă care încunjură mănăstirea, roșu zid întreg, la colțurile căruia păzesc turnurile înălțate din bielșugul de bogăție, totdeauna binefăcătoare, a lui Vodă-Brâncoveanu. Abia se zăresc turnurile bisericii de astăzi, pe când frumoasa turlă de la intrare, cu două rânduri de firide, răsare uriașă, supțiindu-se spre
