XVIII-lea, Mihai, Radu, Iordache (1761) nu s’a distrus cu totul. De jur împrejurul zidului, care nu s’a rupt de zguduitura explosiei, se înșiră pătrate de faianță, de coloare închisă, cuprinzând cercuri rotunde în jurul celor două linii încrucișate de la mijloc. Și măreț se ridică turnul clopotniței la intrare, cu zigzagul de cărămizi supt coperiș, cu punctele rotunde de smalț, care picură arcadele și se înșiră de-a lungul zimților de sus.
La o întorsătură de drum turnurile dispar ca o vedenie, înghițite în procesiunea fără capăt a pădurilor. Pe margenea șoselei se îmbulzesc în umbra culmilor flori bogate și rare. Din când în când, cum înălțimile se suie, piatra-și clădește singură zidurile de cetate singuratecă și misterioasă.
Din loc în loc semnele calvarului de sânge: crucea soldatului anonim, mort pentru țară. Au ridicat-o frații de suferință, neștiind adesea ce să scrie pe dânsa, pe când, în satul natal depărtat, cum am văzut-o aiurea, în șes, cruci împodobite cu sfinți stilisați arhaic pomenesc, în amestecul de chirilică și latină care și azi se întrebuințează aici, pe acela care a murit departe fără să i se știe locul de odihnă, și, pe alocurea, lângă fântâna cu apă bună, în picuratul căreia se adună albaștri fluturi setoși, tremurând în zbor ca niște suflete grăbite, crucile războiului se strâng sărace, smerite, sfioase, una lângă alta.
Câte un automobil sperie înceata călătorie răbdătoare a țăranului vâlcean, cu căruciorul și căluțul lui, — căci aici nu mai e, ca în Moldova, ca în șesul muntean, ca în Prahova, țara încetelor strecurări ale carelor cu boi albi.
Turnu, zidire înoită și îngrijită, apare și dispare în mijlocul desișului. Mai departe, Călimăneștii aruncă o notă de modernitate, care nu e lipsită de eleganță în silința
