lemn negru, cu cerdacul de stâlpi, e ca un post de pândă. Sângele oamenilor lui Litovoiu și ai mai vechiului Vâlcea, de la care și-a luat numele județul, l’ierbe într’înșii. Și femeile au în privire îndrăzneala asprului, macrului om nedomesticit, obișnuit să se zbeguie în libertate, când hrănit, când flămând, când biruitor, când biruit, dar neînduplecat în chiar înfrângerea sa și gata s’o ieie de la capăt, căci ce preț are viața în sine dacă nu-i smulgi emoțiile tari ale luptei! Și, iată, pe trupul vânjos al rarilor drumeți se revarsă prin această Loviște, în devălmășie cu Argeșul, splendorile veșmântului arhaic, aur și purpură, din portul domnițelor mărețe; vălul slujbelor de încoronare se coboară pe umeri tari și, cum una ține în mâni floarea roșie a mușcatului, care e în graiul vechiu ostășesc „sângele voinicului” —, ai zice că de pe păreții bisericii medievale s’a coborît chipul ctitoresc al fetei de Voevod ținând în mână flori pentru Fecioara hramului.
Într’un luminiș răsare turnul, fulgerat de bomba germană, al Cornetului. Biserica întreagă e spintecată la altar de năprasnica lovitură. Frânturi de odăjdii profanate zac prin colțuri supt praf. Icoanele au dispărut, arse de focul avangardelor degerate. În fund, între zidurile roase de ani ale cetății care odată încunjura lăcașul, cele d’intăiu cruci ale începutului apărării noastre din 1916. Le-ar putea îngriji băieții de la Silvicultură, cari sânt trimiși la practică în solida zidire de piatră pe care Eforia a pus-o alături de biserica lui Mareș Băjescu.
Inscripția din 7174 de la Facerea Lumii, 1666 de la Hristos, scrisă în piatră, pe vremea lui Badu-Vodă Leon, de popa Stan din Băjești, cel „mult greșit”, a rămas neatinsă, clară și armonioasă, cum a tăiat-o în piatră mâna deprinsă a părintelui. Opera de zugrăvire a meșterilor refacerii din secolul al
