Dacă n’ar fi deosebirea între vechii stâlpi de pe margeni, ai crede că te afli într’o țară pe care niciodată vicisitudinile vremurilor n’au împărțit-o. Linia supțire a șoselei trece între aceleași înălțimi rotunde, imense mușuroaie asupra cărora, și de o parte și de alta, măcar aici, în vileagul oricui, nu s’a întins harnica operație distrugătoare a exploratorilor de păduri.
Ieși din Boița, care, vechiu punct de graniță, veche carantină și vechiu adăpost de contrabandiști, are, cu îngustele-i drumece întortochiate, cu sumbrele case mari de lemn, ba chiar cu privirea biruitoare a sătenilor, deprinși a căuta poteci și a se feri de pază, un caracter de cetate închisă, și îndată te prinde pacea solemnă a marilor întinderi nelocuite.
Nimic din freamătul Predealului, din întrecerea excursioniștilor fără ocupație, din răpezirea camioanelor cu marfă, nimic din prietenoasa cale deschisă a Brașovului supt vechiul castel. Nimic, iarăși, din învălmășirea păduroasă a Bratocii, pănă la care nu se suie șuvița spumegată a Teleajenului, rămas în râpă. Aici pare că treci printre străjile încremenite ale vechilor uriași adormiți supt scuturile pe care au crescut aspri copacii codrului.
Impresia pe care o face în aceste părți de supt Sibiiu țărănimea românească din Ardeal e a unor oameni bine ținuți de Sașii stăpâni pe vremuri, pentru că, făcând parte din gospodăria lor umană, era bine să fie sănătoși și zdraveni. Mai puțină mândrie, mai puțin simț de independență, — am văzut-o și în alegeri acum câțiva ani—, dar bună stare și, mai ales, dorință de o încă mai bună stare. Dincoace, în Begat, sărăcia se vede de la început, și ea va urma necontenit, pănă jos în șes, dar o sărăcie dârză, cu foc sălbatec în privire, sărăcia, desprețuitoare de înlesnirile vieții, a ostașului de graniță, pentru care casa de
