la Cetatea Lotrului, un turn sur pe malul Oltului, pănă la Turnul-Roșu, ale cărui tencuieli fărâmate par în adevăr stropituri de sânge, în urmă pănă la Râmnic, muncelele, mai mari ca în Gorj, mai mici decât în valea Prahovei, sânt acoperite de minunate păduri, în care în zădar ai căuta bradul înălțimilor sălbatece, și adăpostesc sate ale căror case albe se văd strălucind ici și colo. Ești în Ardeal fără să-ți pară că în adevăr ai trecut munții.
La Cozia doarme Mircea-cel-Mare, de-asupra Oltului, în care i s’au oglindit flamurile, supt pădurile ce l-au ascuns și adăpostit, — adevărată cetate a țării lui amenințate. La Lotru se coboară în plute, se suie în vagoane scândurile cherestelei. O societate anonimă are exploatarea și strânge folosul. Un „anonim” se află în tren, ducând pungi de gologani pentru plata lucrătorilor. „Anonimul” e busnat la față, blond, roș, cu părul creț. Strigă pe ferestre, luându-le pe rând: „Abramowitz”, și de jos i se răspunde: „Alcalay”. Am înțeles. Și, puțin mai departe, lângă aceiași apă a Oltului, se odihnesc oasele bătrânului Voevod care și-a păstrat (ara curată, liberă, mândră. Alcalay, Abramowitz și Mircea-cel-Mare… Am pornii de la aceasta ca să ajungem, — să ni fie rușine obrazului!, — la aceștia!
Ce graniță a fost aceia care, odată, despărția, la Olt, Ardealul de Țara-Românească, de cât mai rămăsese din vechea Țară-Românească liberă, se vede lesne atunci când, în alt drum, după războiu, pe la Turnul-Roșu, treci de pe plaiul robiei de ieri în părțile stăpânirii românești seculare.
