anului nici un progres în ce privește organizarea. Era evident că ardelenii urmăreau un singur scop: înstăpînirea, asociindu-și elemente din”Vechiul Regat”, cîștigate mai curînd unul cîte unul pentru ca să nu poată manifesta pretenții, și clienții n-au lipsit, deși numărul lor nu putea satisface ambiția dlui Maniu, care era absolut indiferent, în visurile sale de autocrație, în ce privește calitatea lor. Țerăniștii, pe cari insuficiența lor culturală și lipsa lor de experiență, ca și fanatismul dlui Madgearu, devenit secretarul general al inocenței dlui Mihalache, îi făcea bănuitori, negociau și în dreapta și în stînga, – și cu șeful guvernului, care a isprăvit spuindu-li limpede că înțelege să rămîie „ciobanul turmei”. Cei cîțiva oameni din jurul meu cari, în vederea unei veniri la putere, fierbeau de nerăbdare, gata să intre în orice combinație – cît de mult își samănă, în ciuda „doctrinelor“ și devotamentelor, adesea interesate, oamenii aceleiași societăți! —, ajunseseră a lua atitudini de dizidență și a-mi trimete adevărate somații pentru ca și eu să intru în „pertractările“ – termenul se încetățenise de umorul românesc – care făceau confuză și fără orizont drama politică în care protagoniștii erau, din nenorocire, doar cu excepția atitudinii de mîndrie desprețuitoare a lui Ion Brătianu, așa de inferiori și supt raportul intelectual și, mai ales, supt acela moral.”Opoziția unită” nu mai oferea astfel nici un singur mijloc de luptă azi, nici o viitoare bază de guvernare mîni.
Am încercat cu Vintilă Brătianu, întîlnit întâmplător pe stradă – și omul, așa de dur în aparență, cu luciri ciudoase în lucitorii ochi de șoricuț, avea sentimentalități duioase, pe care le ascundea cu îngrijire – o coaliție a „partidelor care au făcut războiul“, ceea ce ar fi exclus grupările de aventură și alcătuirile pe baza luptei de clasă, și ar fi plăcut poate și gîndului de colaborare între partide pe care-l torcea necontenit îndărătnica minte a
