comunitatea de rasă, pe potrivirea de suflet. Am prezintat Camerei proiectul de inițiativă parlamentară prin care se cereau aceste două focare de studii și de iradiere națională în același timp – eu așa le-am înțeles – din cele două mari capitale latine.
Duiliu Zamfirescu a îmbrățișat cu căldură ideea și, fără să mai cerem părerea finului cugetător filozofic, icoană a maestrului său Maiorescu pînă și la cel mai mărunt dintre gesturi, dar mult mai personal în idei și mai stilist în formă, care era ministrul de Instrucție Publică, profesorul P. P. Negulescu, proiectul, care va merge răpede și la Senat, a trecut la un obosit sfîrșit de ședință, în care calculul voturilor se face, uneori și cu scopuri bune, mai mult aproximativ. Dar ministrul jignit n-a arătat o deosebită căldură pentru legea astfel votată și Pangrati se și grăbise să alerge cu gîndul de a preface școala de istorie, filologie și artă din Franța într-un mai mare institut, și pentru științe, ceea ce i-ar fi permis amestecul pe care-l dorea.
Astfel numai cu multă trudă s-a ajuns la o înfăptuire ale cării foloase nu eu le voi spune, și aici. Mă îngrijisem ca ambele așezăminte să scape de jocul de partide care domină statul, și astfel directorii, pe viață, vor fi numiți de Academia Română; regulamentul a fost elaborat de mine, de Vasile Pârvan și de căldurosul nostru prieten Ramiro Ortiz. Eu însumi am propus pentru Roma pe Pârvan, a cărui faimă de arheolog era larg răspîndită în străinătate și cu care relațiile, întrerupte un timp de pe urma ambiției lui de a domina, nemărgenită, erau atunci cele mai bune. El a luat cu chirie un modest apartament pe care numai după mulți ani era să-l înlocuiască măreața clădire ridicată din sacrificiul Băncii Naționale. Eu, gospodar moldovean, n-am voit să încep într-o trecătoare casă străină. D. Ghica îmi propunea înțelegerea cu un liceu francez care ar fi adăpostit pe ai noștri:
