descoperit de mine întîmplător, cînd, aproape copil, dădea prin arta sa corespunzătorul Sămănătorului în literatură, un timid, expus prin acest simpatic defect al său tuturor tăgăduirilor și nedreptăților în țara sa, precum și documente originale din colecția pe care o putusem aduna; și fotografii se adăugeau la aceste mărturii ale unui suflet național aproape complect necunoscut. Niște odăi închiriate de legație pentru scopuri de propagandă, de pe vremea cînd d. Vaida apăruse cu o suită de magnat și cînd d. Pelivan, reprezintînd Basarabia sa încă primejduită, se lupta mai mult cu cocoanele solicitatoare de împrumuturi și subvenții – uneia care nu voia să creadă că „nu e acasă”, a apărut însuși ca să i-o confirme: „cine poate s-o știe mai bine?” […] —, îmi stăteau la dispoziție, și în ele, cu ajutorul a doi funcționari, dintre cari unul va sta ani întregi lîngă mine în opera întreprinsă în capitala Franței și-mi va fi un prețios colaborator și un bun prieten, tînărul jurist ieșean Victor Ianculescu, am alcătuit o mică expoziție, care a fost cercetată și ținută în samă.
Va lipsi însă, mai ales după ce propaganda oficială, foarte costisitoare, va fi lichidată, un centru al acestor sforțări, pînă ce voi putea să creez”Școala românească în Franța”, a cărei istorie, legată de a școlii surori de la Roma, e de intercalat aici, deși punerea în picioare a acestor două așezăminte va trebui, dar tot supt regimul Averescu, să zăbovească o bucată de vreme.
Admirabilele și atît de periculoasele silinți ale ungurilor, nerăbdători a reveni la ceea ce fuseseră, iscodiseră și ideea, sprijinită pe amintiri revoluționare comune, de pe vremea lui Kossuth, de o parte, a lui Garibaldi și Mazzini, de alta, a unei școli maghiare la Roma. Această afirmație națională trebuia neapărat să întâmpine pe a noastră, sprijinită pe altceva decît pe un episod ideologic: adecă pe
