mi se părea supt demnitatea unui asemenea institut național. Și, astfel, cu prilejul unei vizite la d. Lot, care trebuia să-mi ajungă un așa de bun prieten, m-am apucat să cercetez casele de vînzare din minunatul mic centru de banlieue al Parisului care e Fontenay-aux-Roses, plin de grădini și lipsit de fumul uzinelor: a doua pe care am văzut-o era ca făcută pentru noi. Avînd la spate două livezi întinse, o clădire cu patru rînduri alcătuite din odăi ca pentru un hotel sau un sanatoriu, se ridica în fața unor atenanse potrivite pentru orice destinație: o bătrînă văduvă ocupa un colț din acest modest castel din care așa de greu s-a hotărît să plece. Halul de infecție în care se aflau acele atenanse, pline de familii muncitorești, cu bătrîne oarbe, pisici favorite și colonii de ploșnițe, nu ne-a dezgustat; gospodarul din naștere care e d. Ianculescu, instalat ca subdirector, a știut să aducă lumină, curățenie, mulțămire. Am smuls lui Take Ionescu suma necesară cumpărării, pe care ministrul de Finanțe, d. Titulescu, o promisese, dar uitase a o plăti, am mobilat cum am putut cele douăsprezece odăițe, și, în frunte cu d. C. Marinescu, pictorul Catul Bogdan-Duică, fiu de alsaciană, și cîțiva alții, puțini, am început ceea ce consider ca una din cele mai mari opere ale vieții mele.
Lucrul literar și științific mergea mai încet și în acest an, în mijlocul unui mediu îndreptat aproape exclusiv către problemele politice și sociale. Comemorarea lui Tudor Vladimirescu la o sută de ani după o încercare lipsită și de orientarea necesară și de neapărata solidaritate națională m-a îndemnat, pe de o parte, a strînge izvoarele, așa de risipite, și prin ziare, ale mișcării lui neizbutite, și aceasta a dat volumul Izvoarele contemporane asupra mișcării lui Tudor Vladimirescu și, pe de alta, a căuta într-o formă populară din colecția”Steaua”, pe care o păstra încă rîvna dlui P. Gîrboviceanu, explicarea acestei cariere tragice, cu privire la care erau să se adauge în
