să demisionez, și am încă bruionul demisiei, dar mi s-a părut pe urmă că e mai potrivit să aștept desfășurarea, care putea rezerva surprinderi, a împrejurărilor. Astfel, luînd locul în bănci, am trecut prezidenția placidului bucovinean Teofil Simionovici, care s-ar fi împăcat bucuros cu orice situație.
Răsfoind o carte, am ascultat în liniște discursul, menit a mă irita, al dlui Cuza, care rupsese cu mine pe chestit iscălirii tratatului și ajuta, fără să observe, venirea la putere a liberalilor, încercînd, cu cîtva timp înainte, și o moțiune de blam pe care am știut să o evit. Apoi s-au succedat la tribună d. Maniu, refuzînd, dar fără să apese, concursul partidului a cărui conducere o relua, și avîntul, mai pasionat, al dlui Mihalache, care nu-și poate porunci așa de ușor ca elevul școlii calvine de la Aiud, de rezervă și de tăcere.
Se pare că generalul Averescu, după ce se discutase în ascuns, era sigur de concursul care, astfel, îi lipsea. De la locul său, cu liniștea care-l deosebește, el s-a ridicat, pentru ca, înveșmîntat în aceeași liniște a neliniștitorului său calm, să reapară aducînd decretul de dizolvare, smuls regelui, cu sau fără intervenția personală a lui Ion Brătianu. La strigătul meu de „sinistră comedie” Camera a răspuns cu o zgomotoasă manifestație, dominată imediat de accentele revoluționare ale lui Deșteaptă-te române! Din mijlocul ardelenilor, d. Ghiță Pop anunța chiar că începe socoteala cu Coroana, fiindcă ea trimesese așa de ușor la primblare Camerele ce votaseră unirea tuturor românilor și care singure au fost ieșit într-o liberă și adevărată voință a alegătorilor, încă nefalsificați de metodele demagogiei.
Seara a fost un banchet și, supt impresia loviturii nedrepte, dată fără a se observa formele constituționale, căci ministrul președinte nu se ridicase împotriva Parlamentului și acesta nu-și arătase prin nimic sentimentele față
