supus lungilor discuții ale unui for special, și mie-mi trebuia lovitura sigură, imediată!” Am adăstat în aceeași zi, pregătit pentru aceasta, ca noii miniștri să se prezinte. Generalul Averescu, care, cu temperamentul și trecutul său de militar, nu putea să considere Camerele altfel decît ca auxiliare supuse ale stăpînirii sale autocratice, dorea să apară după ce ședința s-ar fi deschis, ceea ce am refuzat să fac, prelungindu-se astfel pînă pe la ora patru așteptarea. Mi s-a adus înainte că e de față d. Nistor care, împreună cu d. Inculeț, gata să mă informeze din noul său sălaș, cum mi-a și spus-o, intrase în noua formațiune.”N-am de unde-l ști că e ministru în noul Cabinet: singur președintele Consiliului, cetind decretul regal, mi-o poate spune.“
Astfel d. Averescu trebui să se decidă a veni, așa cum cerusem eu, potrivit cu uzanțele parlamentare. Ostașul deprins a-și comanda miile de oameni părea dezorientat, aproape timid, înaintea acestei Adunări politice care avea voința ei: nu se speriase însuși Bonaparte înaintea togelor de teatru ale celor cinci sute la Saint-Cloud? Primit fără alte aplauze decît, cred, ale dlui”K.“ Brăescu de la Rîmnicul Sărat, cîndva un „enfant terrible” al politicianismului român, el a dat cetire actului care-i încredințat puterea. Îndată după aceasta a luat o altă hîrtie, pe care o credeam că anunță dizolvarea, dar era vorba numai de o prorogare, în speranța că, în interval, negociații bine conduse ar putea să creeze o majoritate, regele țiindu-se încă de cuvîntul că păstrează Parlamentul și dorind să evite, poate și cu o nouă jignire a mea, tot riscul unor noi alegeri.
Credința mea fermă era însă că regimul s-a isprăvit. Cînd ne-am adunat din nou, am căutat totuși să aflu dacă prezidenția mea ar fi susținută: o adeziune francă n-am avut-o de la nimeni, dar, încă o dată, cei mai onești și mai statornici s-au dovedit simplii basarabeni. Mă gîndisem
