domnia lui și a lui Cuza-vodă cel răsturnat se găseau în același capitol.
Dar emoția a trecut, și cartea a rămas. Critica străină, adecă numai cea germană, a fost foarte favorabilă. Weigand de la Leipzig, Korduba, istoricul ucrainian, și alții și-au arătat satisfacția lor, nu numai pentru că de acuma era la îndemînă o istorie a românilor bazată pe ultimele cercetări, dar și pentru felul cum era prezintată materia, apreciare care putea să-mi placă mult mai mult decît orice aprobare sau rectificare a detaliilor, care într-un așa de vast ansamblu pot să fie discutabile.
Cineva a observat că lucrarea întrece cu mult planul colecției, Helmolt însuși găsind cuvinte de apreciere pentru „românul cu mațele de aramă” care, în adevăr, cu cît țineam în spate și totuși nu stăteam pe loc, aș fi putut să fiu eu. La noi, Maiorescu s-a convins că, tipărit în străinătate, nemțește, și într-o astfel de colecție, s-ar putea să fie ceva de capul meu. Singur Ioan Bogdan a găsit cuvinte de recunoaștere pentru această carte; mi s-a părut însă că, măcar un timp, relațiile cu Onciul au devenit mai reci. Față de urile care, și din alte motive, vor reveni sălbatece, nu mai era acum nici totuși atît de necesara ligă a celor trei. Pentru expoziția din 1906 Onciul va da o scurtă istorie a românilor după cele mai stricte tipare tradiționale.
Această trudită sinteză n-am putut s-o văd tradusă în românește decît foarte tîrziu, după război, de fosta mea elevă, dna Enache Ionescu, și încă a trebuit ca tiparul, în condițiile cele mai umilitor de modeste, să aștepte pînă la 1922, deci șaptesprezece ani de la apariția originalului german și să se prelungească nu mai puțin de șase ani, pe cînd sîrbii au ținut ca lucrarea lui Jireček despre istoria lor să apară în același timp, tradusă de elevul lui, Radonic, ca și forma străină.
De ideile dintr-însa, care însă erau în continuă dezvoltare,
