am fost stăpînit cînd am dat pentru Luceafărul un rezumat și cînd am scris, în legătură cu o aniversară din istoria poporului italian, o scurtă prezintare a istoriei noastre, Breve storia dei Romeni, care a ieșit din tipografia mea la 1911. Carte scrisă cu mult avînt, într-o limbă pe care o cunoșteam de mult și o vorbeam curent, dar care rezervă multe surprize străinului, cum mă conving de cîte ori încerc din nou a scrie direct într-însa. Anume îndoieli și atunci m-au făcut să recurg la fostul meu elev, fiul cel mai mare al lui Frollo, pentru o revizie, care s-a vădit a fi neîndestulătoare din partea unui italian născut și crescut la noi. Criticile italiene n-au lipsit cărții care „știe prea mult franțuzește și nemțește”. Dar e curios că, atunci cînd am alipit unele capitole, referitoare la relațiile dintre noi și italieni, la o altă istorie a românilor, tradusă de dna și d. Antohi (doamna e italiancă), îndreptările au fost extrem de puține și judecata a fost totuși alta. Dar de scris italienește, cu toată lecția care mi se face la orice ocazie, tot nu m-am dezvățat.
Răscolind pentru istoria românilor în cronicile bizantine, am avut ideea de a scoate din ele tot ce poate servi pentru o istorie sprijinită pe izvoare a Imperiului bizantin însuși. Am și astăzi aceste note amănunțite, împărțite pe capitole, și care-mi sînt încă de un oarecare folos.
Ajunsesem a cunoaște din 1901, la Veneția, pe Horatio Brown, cel mai vechi și mai harnic dintre cercetătorii arhivelor, dar și cel mai izolat și mai tăcut, care era delegatul englez pentru alcătuirea volumelor venețiene, admirabil lucrate, din marea colecție de State Papers care se publica de guvernul lui. Mi se părea curios că el nu schimbă nici o vorbă cu nimeni, și am pus rămășag cu soția mea că mi-l împrietenesc într-un ceas, și anume în așa fel încît, pînă la ceasul trei îmi va face și o vizită. Mi-am adus aminte că în Revue critique era o dare de samă despre una din lucrările aceluia care a dat, cu essay-uri foarte
