an de zile, reducînd toate preocupările mele la cugetarea, plină de îndărătnice îndoieli, asupra arhitecturii și dezvoltării ei. Era și marea dificultate a redactării direct în limba germană; primele două, trei coli se vor tipări cu textul meu neschimbat; asupra celorlalte s-a întins revizia, foarte atentă, a unui tînăr învățat german, cu care era să colaborez pe urmă la refacerea Istoriei universale a lui Helmolt și căruia Lamprecht. Îi încredințase organizarea unor istorii ale provinciilor germane, Armin Tille.
De la început am cutezat să sparg obișnuitul cadru pentru ca, trecînd dincolo de ideea teritorială, care m-ar fi strîns între granițile, înguste și necontenit crîmpoțite, apoi larg sfîșiate, ale principatelor, acelor „țerișoare” de care tot vorbea D. Sturdza și retorica oficială pentru a face plăcere regelui, ctitor de viață nouă, să pot trata, cu sentimentele care mă stăpîneau și care se strămutau în sufletul epocii întregi, și viața românilor de peste hotare. A fost deci, cu asentimentul tacit al lui Lamprecht – și-mi era așa de frică de un refuz! – o istorie a românilor în cadrele formațiunilor lor de Stat. Și, în dispoziția de critică a spiritului meu, mi-am îngăduit încă o inovație: aceea de a da, la sfîrșit, vreo sută de pagini despre România și poporul românesc întreg, așa cum erau atunci, la 1905.
Își poate închipui cineva cum a fost primită această carte, în care abia era vorba de partide, iar numele celor mai mulți bărbați politici nici nu erau pomenite, cu „opera” lor cu tot, de însuși D. Sturdza, care încercase să mă facă a-i prezintă spre cenzură manuscriptul! Ce indignare! Mă țineam deci continuu de fapte rele… În locul banchetului de care fusese vorba, se anunța acuma o întreagă scriere de înfruntare, firește tot în limba germană. Cînd editorii au trimes lui Carol I cele două frumoase volume, splendid legate, n-au primit, cu toate întrebările lor, nici un semn de acceptare, necum de mulțămită. Mi s-a spus că mai mult decît orice îl indigna pe rege faptul că
