întregindu-se astfel pe încetul acea enciclopedie românească a cării noțiune mi se impunea tot mai mult. Pentru Liga Culturală am început apoi o serie de calendare care dădeau culegeri de articole despre ceea ce privea viața noastră națională întreagă, cu însemnarea evenimentelor din cursul anului: va veni poate vremea cînd un istoric literar cu interes pentru spiritul vremii se va opri și asupra acestor osteneli pe care nu le-a întrerupt vremea.
Atît de uitata literatură mai veche mă interesa, și nu numai din punctul de vedere al istoricului, care adăusese, în 1904 încă, la cartea răspinsă de Academie vreo două sute de pagini, intitulate Istoria literaturii religioase a românilor pînă la 1688, în care se începea cu cele dintîi traduceri ale cărților sfinte, pe care le porneam supt impresia unuia din ascuțitele studii de filologie ale dlui Candrea, cu cei dintîi ani ai secolului al XV-lea, cînd se exercitase asupra românilor din colțul între Maramurăș, Ardeal și Moldova influența propagandei vulgarizante a husiților, – teorie pe care filologia dlui O. Densusianu și a elevilor săi continuă, fără dreptate, s-o încolțească din timp în timp.
La 1907 am avut ideea de a interesa cercuri mai largi în cunoașterea literaturii care precedase pe aceea pe care, cum se va vedea, o recomandam așa de călduros în revista Sămănătorul, revistă ce mi se încredințase, și-i dădeam o altă direcție decît cea de la început, învederîndu-se că nu făceam nici un act revoluționar, ci intram în tradiția de mai multe ori seculară a scrisului nostru celui sănătos și durabil. Am făcut deci încercarea unor cursuri de seară la Facultatea de litere și succesul m-a încurajat: venea mult tineret și se adăugea și altă lume în acea „sală numărul patru“ în care de peste zece ani de zile îmi făceam cursul obișnuit; am ajuns a stîrni și unele gelozii, cu cereri formale de a se interzice o asemenea concurență ilegală.
