Redactîndu-mi acasă conferințile, am putut să dau încă din 1907 întîiul volum din Istoria literaturii române din veacul al XIX-lea în legătură cu dezvoltarea culturală a neamului, ducînd expunerea pînă la 1840. Am continuat apoi, deși conferințile serale se opriseră. Al doilea volum, atingînd și anul 1848, a ieșit tot în București, la”Minerva”. Iar pe al treilea, pînă la 1866, îl lucram în ceasurile „libere“, tipărind încet, bucată de bucată, în măsură ce făceam lucrul, în tiparnița mea proprie. Chiar în acest an, după o așa de lungă întrerupere, am căutat să pornesc după reeditarea, și prefacerea în parte, a cărții care cuprinde veacurile anterioare – și voi spune cu ce dificultăți care mă țin în loc – prelungirea după „noua direcție” a”Junimii”. Căci multe păreri false s-au încetățenit asupra acestei perioade, prin anume interese, răpede servite de inerția publicului și, pentru învățătura vremurilor dezorientate de azi, sînt încă de deschis unele perspective.
Textele înseși meritau să fie prezintate din nou, pentru acest secol al XIX-lea care abia se închisese, lăsînd o neclară moștenire așa de bogată. Astfel cetirea prin ziarele care odinioară serveau așa de mult ca singurul mijloc de tipărire și preocupațiile de istoria religioasă pe care o scriam m-au făcut de am publicat, fără să am în vedere un public anume, cîteva frumoase predici, dintre care una și a ultimului reprezentant al curentului de cărturărie călugărească paisian, schivnicul de pe Scaunul metropolitan din Iași, fostul profesor și dascăl de cîntări, neobositul iubitor de cărți Iosif Naniescu, a cărui gîrbovă umbră albă o văzusem în strana catedralei pe care izbutise a o duce la capăt (Cuvîntâri de înmormîntare și pomenire din veacul al XVII-lea pînă la 1848; 1909). Poate că ar fi găsit în aceste sincere, calde și pioase pagini oarecari îndreptări cuvîntătorii bisericești de atunci, căci era și o tendință de „revoluție” religioasă, întrupată
