istorie a luptelor noastre, la care, din punctul de vedere al însuși organismului luptător, s-au adaus pe urmă adîncitele cercetări de specialist ale generalului Radu Rosetti.
Putința tiparului făcu să mă gîndesc la întregi serii de publicații care, foarte puțin vîndute, de librari cari nu știau să recomande o carte, se acumulau îngrijorător în depozitul tipografiei, pînă ce ocupația germană le va distruge cu grămada, puind capăt în acest chip violent și sălbatec unui mare vis de editură.
Am dat astfel, crezînd că se pot găsi cetitori pentru cărticica ieftenă, un șir de conferinți ținute în deosebite părți ale țerii, pretutindeni în legătură cu trecutul, cu tendințile și posibilitățile locale: „vadul“ de la Rîmnic, mînăstirea de la Sinaia, Dunărea de la Giurgiu, – și s-au adaus și altele, ca aceea despre naționalismul lui Nicolae Bălcescu, despre rolul tradiției în creșterea femeilor române, conferința ieșană, stenografiată, despre nevoia întregirii cunoștinților istorice. Era vremea, cum se va vedea, în care secretarul Ligii Culturale avea datoria de a duce peste tot locul în același timp critica severă a lucrurilor de atunci și convingerea, adînc înrădăcinată în spiritul meu, că și un alt fel de viață se poate.
Cum se începuseră, încă de la 1907, cursurile de vară de la Vălenii de Munte, al căror rost voi căuta să-l luminez în alt capitol, cîteva din multele lecții de acolo, în general pierdute, și-au găsit locul în acest îndrăzneț șir de tipărituri, precum Viața românească a Ardealului, despre care nu se vorbise de la Părțile alese, de un caracter solemn, erudit, constituțional și juridic, ale lui Bariț, sau despre Balada populară românească, a cării împărțire în cicluri am încercat-o, și le mențin așa și pînă astăzi (1910), ca și despre portul popular românesc, care pînă atunci nu fusese înfățișat în capitolele lui locale (1912),
